Gotan lunfardo

       De ceva vreme ma preocupa tangoul. Amestecul de ritm si melancolie, de dans al sclavilor africani cu dorul de acasa al imigrantilor si nativilor gaucho, tot acest melanj de dulce-amar, de sfichiuire de bici, molateca si in acelasi timp iute si violenta ma poarta undeva, intr-o epoca pe care probabil am trait-o in alta viata, sau care cel putin rezoneaza cu ceva din ADN-ul meu. Descopar cu mirare ca toate romantele noastre interbelice au radacini in Buenos Aires, incepand cu frumoasa Zaraza, oglinda a unei povesti din arrabal, sau din mahalaua noastra. Aceiasi doi lautari-tangueros celebri (la noi, cuplul Cristian Vasile - Zavaidoc, la ei Carlos Gardel vs. Ignacio Corsini), aceeasi concurenta romantata... Imi place cum povestile frumoase din lumea asta isi trag seva din aceeasi radacina.
     Cineva bine avizat in domeniu a dat o definitie atat de frumoasa acestui fenomen, incat as vrea sa o impartasesc si aici: "Tangoul este un sentiment trist care se danseaza". Atat.

Shortcuts

  Saptamana trecuta am fost in Piata de Flori. Am cumparat destule si felurite flori, ca de, doar o data pe an e 8 martie.
   Personal nu prea ma dau in vant dupa flori: daca elimin frumusetea gestului cutumial de a oferi flori si frumusetea artistica a unui buchet de flori, nu ramane altceva decat ceea ce pictorii au intitulat atat de inspirat "natura moarta". Niste cadavre de plante taiate in apogeul lor sexual intru desfatarea noastra, parazitii Pamantului. Dar cine sunt eu sa judec? Probabil ca daca as fi vreun ciuline rotofei si tepos, m-as delecta nespus sa vad langa mine un buchet de capete taiate de adolescenti, legate frumos cu o panglica rosie, nu de altceva, dar sa nu se vada sangele scurgandu-se.
    Iar am divagat de la subiect. Trebuie sa-mi tin parerile pentru mine. Florile sunt si vor fi o parte importanta din cultura umana, Shakespeare a scris atat de frumos despre trandafiri, exista si un limbaj al florilor de care nu prea se tine cont (spre exemplu, daca ii cumpar iubitei garoafe - singurele flori care exprima iubirea in limbajul florilor - risc sa le primesc inapoi pe post de sorcova inainte de sarbatorile crestinesti), ca sa nu mai vorbesc de castigurile din spatele industriei parfumurilor. Asa ca si eu, fiind om si nu un ciuline rotofei si tepos, trebuie sa imi aleg o floare preferata.
   Mie-mi plac calele. Da, alea care arata ca un praz pe dos. Mi se par diafan de gratioase prin simplitatea lor, tind sa cred ca ingerii sufla in ele pe post de trompeta. Dar nu pot sa-mi iau. Ca si in cazul nedreptatitelor garoafe, despre aceste flori se spune ca le duci la mort.
   "Ei, n-o fi foc daca le duc si la viu", mi-am zis eu cu ceva timp in urma, cand m-am hotarat sa imi cumpar un buchet intru desfatarea mea, parazitul Pamantului. Insa a fost. La propriu. A doua zi mi-a luat foc casa. Si nu stiu cum, atunci in mintea mea s-a produs un declic: sa nu mai cumperi cale, boule, ca ti se vor intampla grozavii groaznice.
    Acum, dupa multi ani de la incident, fiind in Piata de Flori, am vazut o galeata plina de cale. Si mi-au revenit in minte evenimentele. Plus niscai rationamente pe marginea subiectului.
   Oamenii creeaza lumi cu puterea imaginatiei. Un bun prieten mi-a spus, parafrazand din kabala, ca infinitul a capatat forma universului atunci cand a constientizat ca nu are limite. Forma lucrurilor e data de limite, cu toate ca imaginatia e nemarginita. Ei, stiind aceste doua lucruri, nu este posibil ca la nivelul unei constiinte arhaice, un balaur adormit undeva prin glanda pineala, chestiunea cu "nu cumpara cale, ca te arzi" sa fie reala si perfect adevarata, un rod palpabil al imaginatiei?
    Citesc paragraful si nici eu nu inteleg nimic. Hai sa incerc altfel. Universul e un computer. Iar deja-vu-urile, superstitiile, declicurile de genul "nu cumpara cale, ca te arzi" sunt firewalluri, ativirusi sau cum vreti sa le spuneti, menite sa ne apere tot pe noi, utilizatorii acestui computer la care nu facem altceva decat sa ne jucam Solitaire, pentru ca suntem prea prosti. Ei, si acum ma gandesc si mai departe: daca printe noi exista hackeri?  Daca exista genii care au intrezarit ceva in masinarie, daca exista privilegiati care au cheat code-uri? Shortcut-uri la comenzi. Poate pe unele le descoperi intamplator, si daca esti un pic mai rasarit, le si constientizezi. Cum era in filmul ala, "Being John Malkovich", in care un neica nimeni gaseste in biroul lui o usita care duce in mintea lui John Malkovich.

   Eu cred cu tarie ca cheat code-urile si shortcut-urile exista. Ia sa vad ce se intampla daca pun peste un pelican piele de miel neintarcat si il bat de trei ori intre ochi cu un termometru cu mercur exact la miezul noptii, in solstitiul de iarna.

Sunt un inconsecvent

E ciudat cum o viata linistita iti amorteste trairile care te poarta spre scris. O fi adevarat ca exista demoni ai scrisului? Am mai incercat sa scriu si toate mi s-au parut banalitati. Totusi, m-am gandit la o povestire.

Ar fi mai indicat sa o postez separat, nu? Poate maine....Deocamdata mi-e asa de bine...

A, si am mai observat ceva: toti umoristii sunt incrancenat de seriosi.

Daca

"36 de lucruri de facut intr-o zi" mi-au adus aminte de o traducere foarte frumoasa a poeziei "If", scrisa de Rudyard Kipling. Traducerea ii apartine lui Dan Dutescu. 

Daca

Daca esti calm, cand toti se pierd cu firea
In jurul tau, si spun ca-i vina ta;
De crezi in tine, chiar cand Omenirea
Nu crede, dar ii crezi si ei cumva;
De stii s-astepti, dar fara tevatura;
de nu dezminti minciuni mintind, ci drept;
De nu raspunzi la ura tot cu ura
Si nici prea bun nu pari, nici prea-ntelept;

Daca visezi, dar nu-ti faci visul astru;
De poti sa speri - dar nu-ti faci jindul tel;
De-ntimpini si Triumful si Dezastrul
Mereu senin si in acelasi fel;
Daca suporti sa-ti vezi vorba sucita
De sarlatan, ce-ti spurca al tau rost;
De poti ca munca vietii, naruita,
S-o faci de la-nceput precum a fost;

Daca-ndraznesti agonisita-ti toata
S-o pui, far'a clipi, pe-un singur zar
Si, dac-o pierzi, sa-ncepi ca prima data
Far' sa te plangi cu un oftat macar;
De stii, cu nerv, cu inima, cu vana,
Drept sa ramai, cand ele june nu-s.
Si stai tot darz, cand nu mai e stapana
Decat Vointa ce le tine sus;

Daca-ntre Regi ti-e firea neschimbata
Ca si-n multime - nu strain de ea;
Amic sau nu, de nu pot sa te-abata;
De toti de-ti pasa, dar de nimeni prea;
Daca ti-e dat, prin clipa zdrobitoare,
sa treci si s-o intreci, mereu bonom,
atunci a ta e Lumea asta mare
si, mai mult, fiul meu: atunci - esti Om.

Credits to Rutzui.

Chestiune de logica

Dialog aseara intr-un magazin:

O fetita:

- Tati, dar de ce nu vine Mos Craciun ACUM?

Tatal:

- Pentru ca acum sta si el acasa cu sotia.

Fetita:

- Adica, vrei sa spui cu Baba Craciun?

Cronica unei morti anuntate

Cred ca imi da tarcoale moartea. Tot imi trec pasaje prin cap cu diverse scenarii in care trec dincolo. Nici unul nu implica durere, ci doar o trecere lina, chiar daca e o moarte violenta. Pasajele bat spre deja-vu. Spre exemplu, mergeam cu motocicleta, si deodata locul prin care am trecut mi-a adus aminte ca acolo am murit eu, si tot asa, pe motocicleta...am zburat parca prin aer si dupa aia am murit. In alte dati imi inchipui ca poate deja sunt mort, poate ca trecerea se face atat de lin si poate nu e nici o diferenta intre lumea asta si cealalta, cum atata se bate moneda. Sunt in masina, evit un idiot care imi taie calea, rasuflu usurat, si poate tocmai am murit. Poate in realitate nu am reusit sa evit idiotul, m-am ciocnit si am murit instantaneu. Si am trecut pe nesimtite in alta dimensiune, fara sa realizez. Poate viata noastra e un ciclu de treceri prin dimensiuni si realitati diferite, un ciclu de morti trecute cu vederea, de morti de care nu ne dam seama pentru ca suntem prea ocupati sa existam. Pana la urma, si moartea asta nu este altceva decat o trecere. De aia imi plac japonezii. Spre diferenta de europeni, care se tem de moarte si o reprezinta grafic in cele mai infioratoare feluri, japonezii se nasc si traiesc cu o singura certitudine: aceea ca vor muri. Si astfel traiesc mai impacati.

....si ce tot au romanii cu mortii pe linie materna? Sa mori de ras, nu alta...

Turneu sponsorizat de Aldis

Am aflat mai deunazi ca Florin Salam (a se citi "pace" din araba, si nu "carnat in mat" din romana) pleaca intr-un turneu international cu Goran Bregovic si Eric Clapton. Si pornind de la aceasta stire, am auzit si citit multe comentarii, majoritatea malitioase la adresa sus-numitului Salam. Nu inteleg, zau, de ce atata inversunare pe acest subiect. Parerea mea e ca omul merita din plin sa urce pe scena alaturi de cei doi. In primul rand, Bregovic promoveaza muzica balcanica, cu precadere cea a tiganilor din Balcani. Si Salam nu prea imi pare norvegian, sincer. Si nici cu violoncelul in mana nu-l vizualizez. In al doilea rand, de ce nu ar sta alaturi de Eric Clapton pe scena? Omul cu nume de mezel e mult prea rock! Pai hai sa vedem: are o viata mult mai tumultoasa decat multi rockeri romani, si-a ingropat o sotie, pe care a jelit-o in balade si chansonete, asa ca Mitza de la Bere Gratis, eat dust! Poate sa ii dea lectii lui Clapton in ceea ce priveste prafurile prizabile, am auzit de la consumatorii de gen ca in mod frecvent canta cate patru ore fara intrerupere, on speed! ...Si bosorogii de la AC/DC au cantat / alergat de la 9 la 11, deci jumatate din cat poate Szalam Szaszesc. Are mai multe metale pe el (e drept, haurite) decat Alice Cooper, Kiss si Manowar in perioada lor de glorie. Are mai mult sclipici si paiete pe el (e drept, pe tricouri si jeansi) decat Elton John, Aerosmith si Europe impreuna. Plus ca genul de muzica promovat de Pepperoni (ca asa o sa-i spuna italienii) e unul nou pentru occidentali, de rock s-or fi saturat oamenii din '50 pana acum. Asa ca domnul Salam intruneste toate conditiile necesare si suficiente pentru a deveni un star. Nu pot decat sa ii urez succes in activitatea concertistica, si sa ii sfatuiesc pe tinerii pierduti de la Vita de Vie, E.M.I.L., OCS, si altii sa lase dracului zdranganitul si sa se apuce sa se vaite si sa isi declame in versuri finantele si dusmanii, pentru ca asta-i viitorul. Pace voua, fratilor! Sau...Salam!