De ceva vreme ma preocupa tangoul. Amestecul de ritm si melancolie, de dans al sclavilor africani cu dorul de acasa al imigrantilor si nativilor gaucho, tot acest melanj de dulce-amar, de sfichiuire de bici, molateca si in acelasi timp iute si violenta ma poarta undeva, intr-o epoca pe care probabil am trait-o in alta viata, sau care cel putin rezoneaza cu ceva din ADN-ul meu. Descopar cu mirare ca toate romantele noastre interbelice au radacini in Buenos Aires, incepand cu frumoasa Zaraza, oglinda a unei povesti din arrabal, sau din mahalaua noastra. Aceiasi doi lautari-tangueros celebri (la noi, cuplul Cristian Vasile - Zavaidoc, la ei Carlos Gardel vs. Ignacio Corsini), aceeasi concurenta romantata... Imi place cum povestile frumoase din lumea asta isi trag seva din aceeasi radacina.
Cineva bine avizat in domeniu a dat o definitie atat de frumoasa acestui fenomen, incat as vrea sa o impartasesc si aici: "Tangoul este un sentiment trist care se danseaza". Atat.
