Omul este o faptura umana - mini-epopee in trei acte - Actul III

La inceput, omul nostru nu isi dadu seama ca se afla pe alta planeta. Totul era ca la noi: scria in romaneste pe frontispiciul scolii - Scoala elementara nr.59 - clasele 1-8, copiii erau ca si ai nostri, bipezi si cu costume bleumarin, ghiozdane cu Ben-10, ce sa mai, cam ca la noi. La o prima vedere. Insa la o secunda vedere, un observator atent ar fi identificat mici diferente. Si Serafim Odobleja era un observator atent. Si el observa atent 10 diferente. Si el isi dadu seama ca aceste diferente, oricat de minore si nerelevante pentru un ochi profan, duceau la o singura concluzie logica: nu se afla pe Pamant. Totul incepea sa fie un pic cam prea ciudat pentru un sarman magazioner ce lucra de 38 de ani intr-o intreprindere romaneasca. Nea Serafim se ciupi, sa vada daca viseaza sau nu. Si atunci se intampla un lucru extraordinar: se trezi. Vedeti dumneavoastra, stimati cititori, din aceasta lunga poliloghie si pe alocuri de neinteles, acest ultim act al lui nea Serafim Odobleja este cel mai important: s-a ciupit si s-a trezit. Am citit atatea carti, si am vazut atatea filme, si din nici unele omul care s-a ciupit nu a simtit nimic decat o piscatura si atat. Nu s-a trezit, nu si-a dat seama ca viseaza. Atunci de ce se mai ciupeste lumea? Uite de aia: undeva pe planeta Pamant, un magazioner batran a avut o experienta extraordinara, si s-a intors acasa ciupindu-se. Macar cu atat sa creditam toate ciupiturile fara rost din filme. Iar asta, prieteni, este conditia umana: oricate experiente extraordinare am trai, oricat ne place sa credem in Dumnezeu si alte puteri divine, fereasca sfantul sa traim pe pielea noastra vreo experienta care sa ne scoata din rutina de zi cu zi, ca incepem sa ne ciupim in draci sa reintram in starea de letargie! Sa nu mai pomenesc de vreo experienta pe care nu putem sa o explicam cu ideile noastre putine, fixe si ancorate adanc in ceea ce numim REALITATE. Realitate care nu este decat o suma a simturilor noastre adormite. Treziti-va, bai oameni buni! Pana si pamantul se scutura de noi, incercand in propriul lui limbaj sa ne constientizeze...si noi...da-i inainte cu Iri, Pepe, si ale lor panarame. Am zis.

Omul este o faptura umana - mini-epopee in trei acte - Actul II

Emilian Rogozeanu era coleg cu Serafim Odobleja de 21 de ani. Dispecer fiind, nu avusese nevoie de prea multe de la nea' Serafim magazionerul, si astfel, neexistand acea relatie tensionata dintre cel care da si cel care primeste bunuri ale intreprinderii, se stabilise intre ei o legatura de amicitie, ba chiar de prietenie ar putea spune unii mai indrazneti, dar cum dintotdeauna m-am considerat un timid, ma voi limita la expresia "amicitie".

In dupa amiaza cu pricina, Emilian Rogozeanu intra in cantina, cautandu-l cu privirea pe nea' Serafim. Ii placea sa manance impreuna, mai schimbau o vorba. Si intamplarea facu ca Emilian Rogozeanu sa observe exact momentul in care nea' Serafim se transforma intr-un vartej cu varful subtire in castronul cu ciorba de dovlecei. In jur, fiecare cu ochii in farfuria proprie. Nimeni nu observase disparitia lui Odobleja, cu exceptia amicului Rogozeanu. La randul sau, dispecerul isi educase mintea sa apartina acestei lumi empirice, astfel incat creierul sau sterse aceasta informatie inexplicabila aproape instant (ca ness-ul), si o inlocui cu una mai apropiata de cotidian: "Ia te uita ... nea' Serafim n-a ajuns".

Camera se muta cu o miscare de rotatie de pe masa lui Serafim Odobleja, realizeaza o miscare gen "Vertigo", nu se mai distinge nimic, si cand se opreste, focusul este pe magazioner, care misca din maini si din picioare ca o papusa de la teatrul Tandarica, in timp ce cade in gol. In cadere, Odobleja incerca sa se gandeasca la toata viata traita pana atunci, pentru ca asa citise el ca se intampla in momentul dinaintea mortii: iti trece toata viata prin fata ochilor. Insa cum in fata ochilor sai era doar un amalgam neinteligibil de lumina, intuneric si inca ceva, Odobleja nu reusea sa se gandeasca decat la un singur lucru: "o sa mi se raceasca musacaua". Spera ca la un moment dat sa se termine aceasta cadere-plutire-rostogolire-rasucire fara rost, ca lui nu-i placeau lucrurile aiurea. Si se termina. La un moment dat, fara sa-si dea seama, amalgamul din jurul sau capata forma. Se afla....ei bine, se afla in fata Scolii nr.59 din comuna Farcadei, Judetul Simieni, de pe planeta Mobostidumuvecorlestrast din constelatia Grey Spunbond. O scoala ca oricare alta. Se suna de intrare.

RECLAMA

In perioada 28.01 - 06.02 [FREE SIGN-UP] SceneFZ isi deschide portile noilor useri.

Aparitia a 3 noi categorii:

1. TVEPS-Ro
2. XViD-Ro
3. BR-Ro (BluRay-Ro)

LINK: http://scenefz.net/index.php

Omul este o faptura umana - mini-epopee in trei acte - Actul I

Serafim Odobleja se afla in cantina institutiei in care lucra ca magazioner de 38 de ani. Era joi, deci aveau musaca. Pentru ca miercuri aveau chiftele, si ce ramanea se baga la musaca. Bine, toata lumea stia ca chiftelele rezultau din fripturile ramase din masa de marti. Oricum, bucatarul, nea Bibi, se pricepea asa de bine sa le asezoneze, incat un nou venit ar fi zis ca mancare asa de buna nu a mancat decat la mama acasa. Si chiar era buna mancarea. Angajatii institutiei puteau sa aleaga joi intre patru feluri de mancare: la felul unu, aveau de ales intre ciorba de dovlecei cu afumatura, dreasa cu smantana si ciorba de perisoare, iar la felul doi intre musaca cu cartofi si tochitura. Odobleja alterna ciorbele la saptamana, iar tochitura nu luase decat o data, sa incerce, si de atunci nu mai incercase. Mustea de ulei, si lui nu ii placea mancarea asa grasa. La desert, joia aveau ecler cu frisca sau dobos, si o diversitate de doua feluri de fructe la alegere: mere sau prune. Odobleja era diabetic, ii placeau dulciurile la nebunie, insa pentru ca era un magazioner constiincios, care mai avea cinci ani pana la pensie, lua prajituri doar o data pe luna, si in nici un caz joia, ci ultima vineri din luna, cand nea Bibi facea prajitura cartof, din resturile ramase de la dobos si salam de biscuiti. Cartoful era prajitura lui preferata. Asa ca joia lua mere de obicei, pentru desert. De obicei, cineva care sta la coada la cantina, cu tava goala aflata pe calea de bare de inox, se gandeste la ce sa isi aleaga de mancare din vitrina calda cu produse culinare. Pentru ca era joi, si pentru ca stia deja ce sa isi comande, Odobleja nu se gandea la asta la coada. Se gandea la situatia de sfarsit de luna, avea sa predea scontarea si ii daduse pe sub mana lui Stavarache de la mantenanta o pereche de bocanci de protectie de iarna, din aceia imblaniti si cu bombeu de metal, sa se duca la munte. Si bineinteles ca Stavarache ii promisese ca ii aduce perechea de acasa, cea veche, ca sa se scada in magazie, si bineinteles ca nici pana acum nu ii adusese. "O sa-i trag un perdaf de nu se vede...", gandea Odobleja la coada la cantina. "Sa-mi face el mie una ca asta... las' ca se intoarce ea roata"

- Sa traiesti nea' Serafime! Dovlecei si musaca, asa-i?

Salutul lui Grigoras, ajutorul lui nea Bibi, il trezi din cearta inchipuita cu Stavarache.

- Pai ce mai intrebi, mai Grigoras, nu stii? Si doua chifle, daca ai din alea bune, de azi.

Se aseza la masa de la fereastra, care dadea inspre service-ul auto, si turna smantana in ciorba. Castronul facu un vartej in mijloc, in timp ce Odobleja amesteca cu lingura. Parca fara sa se poata impotrivi, vartejul acela il hipnotiza. Si atunci, acolo, se petrecu un lucru nemaivazut: Odobleja se lungi si se rasuci cam ca o tornada de pe Discovery, si se invartosa la randu-i in vartejul din castronul de ciorba cu dovlecei, disparand complet din cantina institutiei in care lucra ca magazioner de 38 de ani.

Aici sunt portocalele dumneavoastra.

Hai sa ne inchipuim pentru o clipa cum s-ar schimba lumea daca oamenii ar plati cu portocale in loc de bani. In mod cert, Grecia, Italia, Spania, Turcia ar conduce lumea. Tocmai tarile lenese. Ce s-ar mai schimba atunci lumea! In fiecare casa ar fi ghivece cu portocali. Expresia: "De unde sa-ti dau, ma, bani? Crezi ca banii cresc in pom?" nici nu ar exista, pentru ca banii chiar ar creste in pom. Vespasian nu i-ar fi spus niciodata fiului sau celebra fraza "Banii nu au miros", pentru ca banii chiar ar mirosi frumos. Bancile lumii ar fi parcuri intregi de portocali. Bineinteles, politia ar veghea ca investitiile noastre sa creasca. In mod normal, depozitele nu ar depasi un an, pentru ca portocalele s-ar perima. Bancherii ar avea diplome in agricultura, pe langa finante. Ar exista o singura moneda, unica in lume, cu subdiviziunile sale din citrice: o portocala ar fi 10 grapefruit, 100 de mandarine sau 1000 de lamai. Nici un parinte nu ar spune copilului sau: "Mi-ai mancat banii!", ba dimpotriva, i-ar spune: "Copile, banii au vitamine, mananca!" Globalizarea s-a produce mult mai usor, bineinteles, tarile nordice ar trebuie sa produca alte bunuri pentru troc, dar toti stim ca de Craciun si de Mos Nicolae primim portocale, nu?...asa ca nu ar fi o problema. Hai sa vedem cum s-ar schimba expresiile uzuale:

"Muncesc sa castig si eu o portocala cinstita"

"Portocala-i ochiul dracului"

"Da' ce crezi tu, ma, ca sunt grec, de unde sa am atatea portocale?"

"N-am portocale nici sa trec strada"

"Arata-mi portocaliii, frate"

"No tengo arancias"

"Cursul valutar euro-portocala: 1 Euro portocala = 4.3084 portocale romanesti"

"E putred de citric"

"Portocalele nu pot cumpara dragostea"

"Are portocale sa le-ntoarca cu lopata"

Expresii care nu s-ar schimba deloc:

"Orange: Viitorul suna bine"

"PDL: Sa traiti bine."

Ma intreb oare cum ai pune portocale sub saltea.....

I'll take your brain to another dimension, pay close attention

Temistocle Podaru era un om ca toti ceilalti. Avea doi ochi, doua maini, doua picioare, doua nari, doua atrii, doua ventricule, doi plamani, doua degete mari, doi rinichi, doua emisfere cerebrale, un stomac care ii mai dadea arsuri cateodata, pentru ca ii placeau mult micii din piata Moghioros, in fine, intelegeti dumneavoastra ideea de ansamblu. Bine, bine, veti spune domniile vostre nerabdatori, si unde-i spilul? De obicei, cand incepi o fraza de genul asta, ca cineva era un om normal, lucrurile trebuie sa ia o intorsatura dramatica, extraordinara, trebuie sa confruntam omul de rand cu situatii neverosimile. Ei bine, eu nu vreau sa fac asta cu domnul Temistocle Podaru! De ce sa-mi bat joc de el sub pretextul cunoasterii de sine? "Numai confruntat cu situatia accea extrema, cu chestiunea aceea de viata si de moarte, Temistocle Podaru isi dadu seama de curajul nebanuit pe care il poseda, cei din jur realizara nobletea ce razbatea din acest diamant neslefuit, eroul Podaru." Haida-de! Nu vreau si pace. De ce sa il pun in situatii extreme? Il cunosc de cand era un copil ca toti ceilalti copii, cu muci scorojiti sub nas, cu genunchii juliti, cu pamant sub unghii si cu lumi numai de el inchipuite. I-am fost alaturi la nunta cu Aspasia Minasian, devenita ulterior Aspasia Podaru, o femeie ca toate celelalte, in fine, cert e ca mi-e drag personajul. Acum, ganditi-va un pic si in afara cutiei. Daca noi, la randul nostru, suntem creatia imaginatiei unei puteri divine, atunci nu se prea poate ca si lumile inchipuite de noi sa prinda viata pe undeva, in alta dimensiune? Asa ca Temistocle Podaru isi continua linistit viata obisnuita, nici foarte fericit, nici foarte deznadajduit, usor amortit, dar viu si fara mari probleme existentiale. Ce dumnezeu bun sunt....

Solitaire

Seara, un peron pustiu. Aburi se ridicau din pamant, ca niste rotocoale de vata de zahar. Tocmai ce plecase un tren. El ramasese singur, acolo, in orasul prafuit, in orasul uitat, cu o statuie si un parc central. Vopseaua scorojita de pe ferestruici contrasta frapant cu monitorul plat al impiegatului, probabil investitie noua in mijloace fixe, venita de la Bucuresti si folosita in marea majoritate a timpului pentru Solitaire. Un impiegat solitar juca Solitaire. Ironic. Hotari pana la urma sa se indrepte spre casa, gara il deprima. Si? Casa il deprima mai mult decat gara. Patru pereti, care acum, dupa ce ea plecase, aveau sa se stranga si mai mult in jurul lui, sugrumandu-l, ingropandu-l de viu cu raceala si nepasarea lor. Orasul asta il strangea de gat. Isi desfacu bicicleta, isi stranse cracul drept al pantalonului cu un carlig de rufe si incepu sa pedaleze. In cateva minute, gara prafuita din orasul prafuit nu mai era decat un o pata laptoasa intr-o noapte cu luna aproape plina. Se auzeau greierii din camp. Brusc, lasa drumul si se avanta in lanul de porumb. Bicicleta i se impotmoli. O lasa jos, si continua sa mearga pe jos prin lanul de porumb. mai incet, apoi din ce in ce mai repde. Pana cand a ajuns sa fuga. Frunzele de papusoi ii taiau obrajii, bratele, coatele, mainile. Fiecare taietura il trezea parca din letargie. Se opri deodata, la fel cum incepuse. In jurul lui, numai strajeri verzi, cu coamele lor de matase maronie. Jos, tarana, sus, o luna aproape plina. Si atunci, acolo, cazu in genunchi si incepu sa planga.