Am inceput sa-mi fac curatenie pe birou, si printre sutele de foi de aruncat, am dat si peste blogul meu. Prafuit, dat uitarii de catre mine, stapan neglijent. L-am luat de pe birou, am suflat de doua ori peste el (gesundheit), l-am sters de praf si l-am luat la recitit. Si bineinteles ca lectura unui blog vechi intr-o zi ploioasa a trezit in mine un sentiment de je ne sais quoi , centrii neurocortexului responsabili cu amintirile au iesit din starea de letargie si mi-au dat un impuls sa ma asez din nou la tastatura, si sa scriu. Asa ca iata-ma-s.
Te salut, blog desuet, aruncat intr-un colt al biroului meu. Ce ai mai facut cat am uitat de tine? Eu? Amestecate, parca asa se spune, nu? Am mai trait, am mai murit, cate putin in fiecare zi. Mi-am vazut sora pentru ultima oara si la exterior nu am varsat nici o lacrima (Eva, fata draga chinuita, fiica unui pianist nebun si a unei rusoaice plecate cu circul in lume, fie ca acolo unde esti durerea vietii sa se inzeceasca si sa se transforme in pace) . Am vazut fericirea din ochii unor parinti la nasterea a doua mogaldete cu cercei supradimensionati, si lucrul asta mi-a umplut sufletul de bucurie. Am mai descoperit frati calatori pe acelasi drum. M-am indragostit in fiecare zi, si, culmea, de aceeasi femeie. De parca nu-i era de ajuns ca mi-a rapit sora, cancerul a hotarat sa imi ia si catelusa, pe Cleo. Am cautat culoare, am cautat lumina. Si inca nu ma las. Ia sa mai sterg praful de pe birou, ia sa mai fac eu un pic de ordine...
