Omul este o faptura umana - mini-epopee in trei acte - Actul I

Serafim Odobleja se afla in cantina institutiei in care lucra ca magazioner de 38 de ani. Era joi, deci aveau musaca. Pentru ca miercuri aveau chiftele, si ce ramanea se baga la musaca. Bine, toata lumea stia ca chiftelele rezultau din fripturile ramase din masa de marti. Oricum, bucatarul, nea Bibi, se pricepea asa de bine sa le asezoneze, incat un nou venit ar fi zis ca mancare asa de buna nu a mancat decat la mama acasa. Si chiar era buna mancarea. Angajatii institutiei puteau sa aleaga joi intre patru feluri de mancare: la felul unu, aveau de ales intre ciorba de dovlecei cu afumatura, dreasa cu smantana si ciorba de perisoare, iar la felul doi intre musaca cu cartofi si tochitura. Odobleja alterna ciorbele la saptamana, iar tochitura nu luase decat o data, sa incerce, si de atunci nu mai incercase. Mustea de ulei, si lui nu ii placea mancarea asa grasa. La desert, joia aveau ecler cu frisca sau dobos, si o diversitate de doua feluri de fructe la alegere: mere sau prune. Odobleja era diabetic, ii placeau dulciurile la nebunie, insa pentru ca era un magazioner constiincios, care mai avea cinci ani pana la pensie, lua prajituri doar o data pe luna, si in nici un caz joia, ci ultima vineri din luna, cand nea Bibi facea prajitura cartof, din resturile ramase de la dobos si salam de biscuiti. Cartoful era prajitura lui preferata. Asa ca joia lua mere de obicei, pentru desert. De obicei, cineva care sta la coada la cantina, cu tava goala aflata pe calea de bare de inox, se gandeste la ce sa isi aleaga de mancare din vitrina calda cu produse culinare. Pentru ca era joi, si pentru ca stia deja ce sa isi comande, Odobleja nu se gandea la asta la coada. Se gandea la situatia de sfarsit de luna, avea sa predea scontarea si ii daduse pe sub mana lui Stavarache de la mantenanta o pereche de bocanci de protectie de iarna, din aceia imblaniti si cu bombeu de metal, sa se duca la munte. Si bineinteles ca Stavarache ii promisese ca ii aduce perechea de acasa, cea veche, ca sa se scada in magazie, si bineinteles ca nici pana acum nu ii adusese. "O sa-i trag un perdaf de nu se vede...", gandea Odobleja la coada la cantina. "Sa-mi face el mie una ca asta... las' ca se intoarce ea roata"

- Sa traiesti nea' Serafime! Dovlecei si musaca, asa-i?

Salutul lui Grigoras, ajutorul lui nea Bibi, il trezi din cearta inchipuita cu Stavarache.

- Pai ce mai intrebi, mai Grigoras, nu stii? Si doua chifle, daca ai din alea bune, de azi.

Se aseza la masa de la fereastra, care dadea inspre service-ul auto, si turna smantana in ciorba. Castronul facu un vartej in mijloc, in timp ce Odobleja amesteca cu lingura. Parca fara sa se poata impotrivi, vartejul acela il hipnotiza. Si atunci, acolo, se petrecu un lucru nemaivazut: Odobleja se lungi si se rasuci cam ca o tornada de pe Discovery, si se invartosa la randu-i in vartejul din castronul de ciorba cu dovlecei, disparand complet din cantina institutiei in care lucra ca magazioner de 38 de ani.

Aici sunt portocalele dumneavoastra.

Hai sa ne inchipuim pentru o clipa cum s-ar schimba lumea daca oamenii ar plati cu portocale in loc de bani. In mod cert, Grecia, Italia, Spania, Turcia ar conduce lumea. Tocmai tarile lenese. Ce s-ar mai schimba atunci lumea! In fiecare casa ar fi ghivece cu portocali. Expresia: "De unde sa-ti dau, ma, bani? Crezi ca banii cresc in pom?" nici nu ar exista, pentru ca banii chiar ar creste in pom. Vespasian nu i-ar fi spus niciodata fiului sau celebra fraza "Banii nu au miros", pentru ca banii chiar ar mirosi frumos. Bancile lumii ar fi parcuri intregi de portocali. Bineinteles, politia ar veghea ca investitiile noastre sa creasca. In mod normal, depozitele nu ar depasi un an, pentru ca portocalele s-ar perima. Bancherii ar avea diplome in agricultura, pe langa finante. Ar exista o singura moneda, unica in lume, cu subdiviziunile sale din citrice: o portocala ar fi 10 grapefruit, 100 de mandarine sau 1000 de lamai. Nici un parinte nu ar spune copilului sau: "Mi-ai mancat banii!", ba dimpotriva, i-ar spune: "Copile, banii au vitamine, mananca!" Globalizarea s-a produce mult mai usor, bineinteles, tarile nordice ar trebuie sa produca alte bunuri pentru troc, dar toti stim ca de Craciun si de Mos Nicolae primim portocale, nu?...asa ca nu ar fi o problema. Hai sa vedem cum s-ar schimba expresiile uzuale:

"Muncesc sa castig si eu o portocala cinstita"

"Portocala-i ochiul dracului"

"Da' ce crezi tu, ma, ca sunt grec, de unde sa am atatea portocale?"

"N-am portocale nici sa trec strada"

"Arata-mi portocaliii, frate"

"No tengo arancias"

"Cursul valutar euro-portocala: 1 Euro portocala = 4.3084 portocale romanesti"

"E putred de citric"

"Portocalele nu pot cumpara dragostea"

"Are portocale sa le-ntoarca cu lopata"

Expresii care nu s-ar schimba deloc:

"Orange: Viitorul suna bine"

"PDL: Sa traiti bine."

Ma intreb oare cum ai pune portocale sub saltea.....

I'll take your brain to another dimension, pay close attention

Temistocle Podaru era un om ca toti ceilalti. Avea doi ochi, doua maini, doua picioare, doua nari, doua atrii, doua ventricule, doi plamani, doua degete mari, doi rinichi, doua emisfere cerebrale, un stomac care ii mai dadea arsuri cateodata, pentru ca ii placeau mult micii din piata Moghioros, in fine, intelegeti dumneavoastra ideea de ansamblu. Bine, bine, veti spune domniile vostre nerabdatori, si unde-i spilul? De obicei, cand incepi o fraza de genul asta, ca cineva era un om normal, lucrurile trebuie sa ia o intorsatura dramatica, extraordinara, trebuie sa confruntam omul de rand cu situatii neverosimile. Ei bine, eu nu vreau sa fac asta cu domnul Temistocle Podaru! De ce sa-mi bat joc de el sub pretextul cunoasterii de sine? "Numai confruntat cu situatia accea extrema, cu chestiunea aceea de viata si de moarte, Temistocle Podaru isi dadu seama de curajul nebanuit pe care il poseda, cei din jur realizara nobletea ce razbatea din acest diamant neslefuit, eroul Podaru." Haida-de! Nu vreau si pace. De ce sa il pun in situatii extreme? Il cunosc de cand era un copil ca toti ceilalti copii, cu muci scorojiti sub nas, cu genunchii juliti, cu pamant sub unghii si cu lumi numai de el inchipuite. I-am fost alaturi la nunta cu Aspasia Minasian, devenita ulterior Aspasia Podaru, o femeie ca toate celelalte, in fine, cert e ca mi-e drag personajul. Acum, ganditi-va un pic si in afara cutiei. Daca noi, la randul nostru, suntem creatia imaginatiei unei puteri divine, atunci nu se prea poate ca si lumile inchipuite de noi sa prinda viata pe undeva, in alta dimensiune? Asa ca Temistocle Podaru isi continua linistit viata obisnuita, nici foarte fericit, nici foarte deznadajduit, usor amortit, dar viu si fara mari probleme existentiale. Ce dumnezeu bun sunt....

Solitaire

Seara, un peron pustiu. Aburi se ridicau din pamant, ca niste rotocoale de vata de zahar. Tocmai ce plecase un tren. El ramasese singur, acolo, in orasul prafuit, in orasul uitat, cu o statuie si un parc central. Vopseaua scorojita de pe ferestruici contrasta frapant cu monitorul plat al impiegatului, probabil investitie noua in mijloace fixe, venita de la Bucuresti si folosita in marea majoritate a timpului pentru Solitaire. Un impiegat solitar juca Solitaire. Ironic. Hotari pana la urma sa se indrepte spre casa, gara il deprima. Si? Casa il deprima mai mult decat gara. Patru pereti, care acum, dupa ce ea plecase, aveau sa se stranga si mai mult in jurul lui, sugrumandu-l, ingropandu-l de viu cu raceala si nepasarea lor. Orasul asta il strangea de gat. Isi desfacu bicicleta, isi stranse cracul drept al pantalonului cu un carlig de rufe si incepu sa pedaleze. In cateva minute, gara prafuita din orasul prafuit nu mai era decat un o pata laptoasa intr-o noapte cu luna aproape plina. Se auzeau greierii din camp. Brusc, lasa drumul si se avanta in lanul de porumb. Bicicleta i se impotmoli. O lasa jos, si continua sa mearga pe jos prin lanul de porumb. mai incet, apoi din ce in ce mai repde. Pana cand a ajuns sa fuga. Frunzele de papusoi ii taiau obrajii, bratele, coatele, mainile. Fiecare taietura il trezea parca din letargie. Se opri deodata, la fel cum incepuse. In jurul lui, numai strajeri verzi, cu coamele lor de matase maronie. Jos, tarana, sus, o luna aproape plina. Si atunci, acolo, cazu in genunchi si incepu sa planga.

Being Catalin Constantin

Spre surprinderea mea, nu sunt surprins. Dar chiar deloc. Credeam ca nu voi crede, dar iata ca am crezut. Daca nu mi-am sapunit un picior? Trebuie sa o iau iar de la capat. Am visat aseara ca imi luam blugi. Nu a ramas ca ramanem aici? Sper sa pot spera din nou. Ai vazut vederea pe care ti-am trimis-o? Asteptam toti pe un peron. Oricat. Orice. Iarasi ma bate ideea dicteului automat. Prin ce minuni sinapsele creierului nostru trec de la o idee la alta? Acum ne gandim la ceva, si tot acum, aproape in acelasi moment, mintea noastra o ia razna, in cu totul alta parte. Care sunt oare conexiunile care se fac acolo, inauntru? Oare putem sa exersam pe tema asta, putem sa ne antrenam? Cateodata mi se pare ca vointa mea este una si vointa mintii mele se desparte de mine, imi dicteaza uneori lucruri irationale, tocmai ea, mintea mea, cea care ar trebui sa fie un fel de avocatul poporului in ceea ce priveste ratiunea. Caile Domnului sunt mintea noastra, si tare intortocheate mai sunt.

Welcome, I've been...expecting you

Am inceput sa-mi fac curatenie pe birou, si printre sutele de foi de aruncat, am dat si peste blogul meu. Prafuit, dat uitarii de catre mine, stapan neglijent. L-am luat de pe birou, am suflat de doua ori peste el (gesundheit), l-am sters de praf si l-am luat la recitit. Si bineinteles ca lectura unui blog vechi intr-o zi ploioasa a trezit in mine un sentiment de je ne sais quoi , centrii neurocortexului responsabili cu amintirile au iesit din starea de letargie si mi-au dat un impuls sa ma asez din nou la tastatura, si sa scriu. Asa ca iata-ma-s.
Te salut, blog desuet, aruncat intr-un colt al biroului meu. Ce ai mai facut cat am uitat de tine? Eu? Amestecate, parca asa se spune, nu? Am mai trait, am mai murit, cate putin in fiecare zi. Mi-am vazut sora pentru ultima oara si la exterior nu am varsat nici o lacrima (Eva, fata draga chinuita, fiica unui pianist nebun si a unei rusoaice plecate cu circul in lume, fie ca acolo unde esti durerea vietii sa se inzeceasca si sa se transforme in pace) . Am vazut fericirea din ochii unor parinti la nasterea a doua mogaldete cu cercei supradimensionati, si lucrul asta mi-a umplut sufletul de bucurie. Am mai descoperit frati calatori pe acelasi drum. M-am indragostit in fiecare zi, si, culmea, de aceeasi femeie. De parca nu-i era de ajuns ca mi-a rapit sora, cancerul a hotarat sa imi ia si catelusa, pe Cleo. Am cautat culoare, am cautat lumina. Si inca nu ma las. Ia sa mai sterg praful de pe birou, ia sa mai fac eu un pic de ordine...