I'll take your brain to another dimension, pay close attention

Temistocle Podaru era un om ca toti ceilalti. Avea doi ochi, doua maini, doua picioare, doua nari, doua atrii, doua ventricule, doi plamani, doua degete mari, doi rinichi, doua emisfere cerebrale, un stomac care ii mai dadea arsuri cateodata, pentru ca ii placeau mult micii din piata Moghioros, in fine, intelegeti dumneavoastra ideea de ansamblu. Bine, bine, veti spune domniile vostre nerabdatori, si unde-i spilul? De obicei, cand incepi o fraza de genul asta, ca cineva era un om normal, lucrurile trebuie sa ia o intorsatura dramatica, extraordinara, trebuie sa confruntam omul de rand cu situatii neverosimile. Ei bine, eu nu vreau sa fac asta cu domnul Temistocle Podaru! De ce sa-mi bat joc de el sub pretextul cunoasterii de sine? "Numai confruntat cu situatia accea extrema, cu chestiunea aceea de viata si de moarte, Temistocle Podaru isi dadu seama de curajul nebanuit pe care il poseda, cei din jur realizara nobletea ce razbatea din acest diamant neslefuit, eroul Podaru." Haida-de! Nu vreau si pace. De ce sa il pun in situatii extreme? Il cunosc de cand era un copil ca toti ceilalti copii, cu muci scorojiti sub nas, cu genunchii juliti, cu pamant sub unghii si cu lumi numai de el inchipuite. I-am fost alaturi la nunta cu Aspasia Minasian, devenita ulterior Aspasia Podaru, o femeie ca toate celelalte, in fine, cert e ca mi-e drag personajul. Acum, ganditi-va un pic si in afara cutiei. Daca noi, la randul nostru, suntem creatia imaginatiei unei puteri divine, atunci nu se prea poate ca si lumile inchipuite de noi sa prinda viata pe undeva, in alta dimensiune? Asa ca Temistocle Podaru isi continua linistit viata obisnuita, nici foarte fericit, nici foarte deznadajduit, usor amortit, dar viu si fara mari probleme existentiale. Ce dumnezeu bun sunt....

Solitaire

Seara, un peron pustiu. Aburi se ridicau din pamant, ca niste rotocoale de vata de zahar. Tocmai ce plecase un tren. El ramasese singur, acolo, in orasul prafuit, in orasul uitat, cu o statuie si un parc central. Vopseaua scorojita de pe ferestruici contrasta frapant cu monitorul plat al impiegatului, probabil investitie noua in mijloace fixe, venita de la Bucuresti si folosita in marea majoritate a timpului pentru Solitaire. Un impiegat solitar juca Solitaire. Ironic. Hotari pana la urma sa se indrepte spre casa, gara il deprima. Si? Casa il deprima mai mult decat gara. Patru pereti, care acum, dupa ce ea plecase, aveau sa se stranga si mai mult in jurul lui, sugrumandu-l, ingropandu-l de viu cu raceala si nepasarea lor. Orasul asta il strangea de gat. Isi desfacu bicicleta, isi stranse cracul drept al pantalonului cu un carlig de rufe si incepu sa pedaleze. In cateva minute, gara prafuita din orasul prafuit nu mai era decat un o pata laptoasa intr-o noapte cu luna aproape plina. Se auzeau greierii din camp. Brusc, lasa drumul si se avanta in lanul de porumb. Bicicleta i se impotmoli. O lasa jos, si continua sa mearga pe jos prin lanul de porumb. mai incet, apoi din ce in ce mai repde. Pana cand a ajuns sa fuga. Frunzele de papusoi ii taiau obrajii, bratele, coatele, mainile. Fiecare taietura il trezea parca din letargie. Se opri deodata, la fel cum incepuse. In jurul lui, numai strajeri verzi, cu coamele lor de matase maronie. Jos, tarana, sus, o luna aproape plina. Si atunci, acolo, cazu in genunchi si incepu sa planga.

Being Catalin Constantin

Spre surprinderea mea, nu sunt surprins. Dar chiar deloc. Credeam ca nu voi crede, dar iata ca am crezut. Daca nu mi-am sapunit un picior? Trebuie sa o iau iar de la capat. Am visat aseara ca imi luam blugi. Nu a ramas ca ramanem aici? Sper sa pot spera din nou. Ai vazut vederea pe care ti-am trimis-o? Asteptam toti pe un peron. Oricat. Orice. Iarasi ma bate ideea dicteului automat. Prin ce minuni sinapsele creierului nostru trec de la o idee la alta? Acum ne gandim la ceva, si tot acum, aproape in acelasi moment, mintea noastra o ia razna, in cu totul alta parte. Care sunt oare conexiunile care se fac acolo, inauntru? Oare putem sa exersam pe tema asta, putem sa ne antrenam? Cateodata mi se pare ca vointa mea este una si vointa mintii mele se desparte de mine, imi dicteaza uneori lucruri irationale, tocmai ea, mintea mea, cea care ar trebui sa fie un fel de avocatul poporului in ceea ce priveste ratiunea. Caile Domnului sunt mintea noastra, si tare intortocheate mai sunt.