Solitaire

Seara, un peron pustiu. Aburi se ridicau din pamant, ca niste rotocoale de vata de zahar. Tocmai ce plecase un tren. El ramasese singur, acolo, in orasul prafuit, in orasul uitat, cu o statuie si un parc central. Vopseaua scorojita de pe ferestruici contrasta frapant cu monitorul plat al impiegatului, probabil investitie noua in mijloace fixe, venita de la Bucuresti si folosita in marea majoritate a timpului pentru Solitaire. Un impiegat solitar juca Solitaire. Ironic. Hotari pana la urma sa se indrepte spre casa, gara il deprima. Si? Casa il deprima mai mult decat gara. Patru pereti, care acum, dupa ce ea plecase, aveau sa se stranga si mai mult in jurul lui, sugrumandu-l, ingropandu-l de viu cu raceala si nepasarea lor. Orasul asta il strangea de gat. Isi desfacu bicicleta, isi stranse cracul drept al pantalonului cu un carlig de rufe si incepu sa pedaleze. In cateva minute, gara prafuita din orasul prafuit nu mai era decat un o pata laptoasa intr-o noapte cu luna aproape plina. Se auzeau greierii din camp. Brusc, lasa drumul si se avanta in lanul de porumb. Bicicleta i se impotmoli. O lasa jos, si continua sa mearga pe jos prin lanul de porumb. mai incet, apoi din ce in ce mai repde. Pana cand a ajuns sa fuga. Frunzele de papusoi ii taiau obrajii, bratele, coatele, mainile. Fiecare taietura il trezea parca din letargie. Se opri deodata, la fel cum incepuse. In jurul lui, numai strajeri verzi, cu coamele lor de matase maronie. Jos, tarana, sus, o luna aproape plina. Si atunci, acolo, cazu in genunchi si incepu sa planga.