Cred ca imi da tarcoale moartea. Tot imi trec pasaje prin cap cu diverse scenarii in care trec dincolo. Nici unul nu implica durere, ci doar o trecere lina, chiar daca e o moarte violenta. Pasajele bat spre deja-vu. Spre exemplu, mergeam cu motocicleta, si deodata locul prin care am trecut mi-a adus aminte ca acolo am murit eu, si tot asa, pe motocicleta...am zburat parca prin aer si dupa aia am murit. In alte dati imi inchipui ca poate deja sunt mort, poate ca trecerea se face atat de lin si poate nu e nici o diferenta intre lumea asta si cealalta, cum atata se bate moneda. Sunt in masina, evit un idiot care imi taie calea, rasuflu usurat, si poate tocmai am murit. Poate in realitate nu am reusit sa evit idiotul, m-am ciocnit si am murit instantaneu. Si am trecut pe nesimtite in alta dimensiune, fara sa realizez. Poate viata noastra e un ciclu de treceri prin dimensiuni si realitati diferite, un ciclu de morti trecute cu vederea, de morti de care nu ne dam seama pentru ca suntem prea ocupati sa existam. Pana la urma, si moartea asta nu este altceva decat o trecere. De aia imi plac japonezii. Spre diferenta de europeni, care se tem de moarte si o reprezinta grafic in cele mai infioratoare feluri, japonezii se nasc si traiesc cu o singura certitudine: aceea ca vor muri. Si astfel traiesc mai impacati.
....si ce tot au romanii cu mortii pe linie materna? Sa mori de ras, nu alta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu